Jena, povara noastră

M-am hotărât să abordez astăzi un subiect de care cu toţi ne izbim zi de zi într-o măsură mai mică sau mai mare: jena.

De o bună bucată de vreme îndur gerul năprasnic al biroului meu. Într-o ţară în care iarna se manifestă prin ploi răzleţe, iar termometrele afişează constant temperaturi ce trec de 20 de grade, eu îngheţ zilnic, de luni până vineri, câte 8-9 ore la locul de muncă.

Toate aceste chinuri criogenetice se datorează distinsului meu coleg de birou. Situaţia a început încă de când m-am angajat aici, însă atunci, vară fiind, înduram mai uşor aerul rece suflat constant de către duşmănosul aer conţionat. Încă de pe atunci, zgribulind, îl rugam frumos să selecteze o temperatură mai ridicată, pentru că cele 18 grade îmi făceau pielea de găină. Crivăţul şi-a făcut însă simţită prezenţa în fiecare zi lucrătoare a vieţii mele şi doar rareori mă ocolea, atunci când ceda pentru cîteva minute în urma rugăminţilor mele insistente.

Sursă foto: http://community.tes.co.uk/forums/

Pentru a încerca să „încălzesc” atmosfera, am încercat tot felul de variante:  afimaţii subtile („ce s-a mai răcit afară”), rugăminţi, insistenţe („măcar 20 de minute!”), mici trucuri (am făcut ca telecomanda aerului condiţionat să afişeze 20 de grade, dar aerul să sufle 24), am cerut să fiu mutată temporar în alt birou, ceea ce nu s-a putut pentru ca „suntem o echipă si trebuie să stăm împreună”.

Acum, temperaturile au mai scăzut afară, iar mie îmi e tot mai greu să îndur cele 9 ore de criogenie.  Dacă l-a început îl rugam să oprească aerul condiţionat sau să îl dea mai încet, acum îl închid direct fără să mai îl anunţ amabil de intenţia mea. Toata bucuria, durează circa 5 minute până işi dă seama.

Să mă plâng? Nu îmi place să fac asta din principiu şi oricum nu aş avea cui: el e şeful meu direct! Omul e ft. ok în rest, doar că veşnic moare de cald, asta e „buba” lui! I-am spus poveştii frumoase, cum că eu vin din România şi rezist la temperaturi joase, dar România nu e chiar Laponia şi nici nu sunt rudă cu Moş Crăciun din păcate, iar el vine dintr-o ţară ft. căduroasă şi ar trebui să fie puţin rezsitent la frig decât mine.

Dar m-am săturat să mă plâng zilnic şi zău că mi-e deja jenă... ce exemple să îi mai dau, ce să îl mai rog, dacă în ultimele 6 luni i-am spus zilnic că tremur de frig? De felul meu, nu eram ft. friguroasă, dar acum nu mai rezist nici ca înainte. Jena asta mi-a adus pînă acum răceli, sinuzite şi alte probleme de sănătate...

Acesta e exemplul cel mai concludent de jenă de care eu mă izbesc zilnic. Totuşi, sunt multe probleme cu care ne întâlnim ca oameni, situaţii în care suntem puşi de cele mai multe ori fără să vrem.

Am auzit de multe ori în ultimul timp despre jena de a refuza pe cineva. Jena de a spune nu când se cere un împrumut (de orice fel), de a spune nu când cineva se auto-invită la tine sau mai rău, jena de a cere ceea ce ţi se cuvine de drept (bonus salarial, zi libera, un obiect împrumutat sau o sumă de bani încuviinţată cuiva).

Cum se poate să ne cerem drepturile fără a avea de pierdut? Cum se poate să ne impunem a mia oară punctual de vedere ignorat, având certitudinea că vom fi ascultaţi? Ştiu foarte bine varianta cu “tupeul” în care spui ce ai pe suflet şi... ce o fi, o fi, însă sunt de părere că nu poţi acţiona aşa de fiecare dată. Deşi tupeul e varianta la care ne vine să recurgem mânaţi de împrejurări şi furie, trebuie să recunoaştem că e total lipsit de diplomaţie. Pe mine nu mă impresionează cel ce are curajul să spună lucuruilor pe nume, ci cel ce ştie cum să spună lucrurilor pe nume.

Eu, din păcate, am trecut deja de jenă, am insistat până în pânzele albe cu aerul ăsta împuţit şi tot nu am avut sorţi de izbândă. De cele mai multe ori, bătălia mea e căştigată până ies din birou, iar când mă întorc, e chiar mai rău ca înainte (să compenseze căldura îndurată). Mai mult de atât însă, mi-e jenă să mă războiesc, pt. că individu’ nu e doar un omuleţ în firmă, el e cel de a cărui semnătură depinde mult dorita şi făgăduita avansare şi preacuvioasa mărire de salar „care va să vină, amin”!

Din fericire, în acest caz, problema se rezumă doar la aerul condiţionat, dacă am vreo idee / propunere legată de aria mea de activitate mă ajută şi mă sprijină de fiecare dată. Per total, nu mă plâng de locul meu de muncă, dar caut în continuare soluţii pt. problema „epocii de gheaţă”.

Dacă situaţia dată se rezolvă cu haine groase, câte 3-4 ceaiuri fierbinţi şi o păturică, ce ne făcem în cazul în care situaţia poate strica o prietenie, o carieră?

P.S. Tocmai am sabotat operaţiunea „aerul” din nou: am pus o temperatură ft. mare şi a început să pută aşa că l-a închis de bună voie – hihihi - evil me!